:: Existenţa mea de plastic

Am adormit târziu, însă gândurile nu m-au lăsat să mă trezesc în aceaşi manieră. Cumva, înainte de răsăritul Soarelui, am fost trezit din vis. O gură uscată, o patură aşezată incomod, acestea sunt doar pretexte ale sorţii.

M-am gândit că n-am mai admirat un răsărit de mult iar plaja este aproape. Prea mult nu mi-a luat ca să mă îmbrac şi apoi să ies pe uşă afară. Pe străzile oraşului umblau câteva personaje matinale, ele nu aveau timp pentru a-şi mângâia sufletul cu peisaje calde, oricum, ele nu mai aveau suflet de mult probabil.

M-am aşezat pe nisip, în faţa apei ce pare să nu aibă sfârşit. Uneori mă impresiona, precum un personaj sobru ce m-ar surprinde cu un gest amabil, alteori o găseam rece şi prea calmă pentru gustul meu. Astăzi însă, am vizitat-o pentru a o admira şi pentru a-i admira reacţia lentă în prezenţa maistrului gigant arzător. Noaptea ţi-e apa atât de rece, însă dimineaţa fierbe. Aşa speram şi eu să păţesc, exact acesta îmi era scopul plimbării spirituale, însă el se lăsa aşteptat.

Era linişte şi frumos, însă mă simţeam ca fiind din plastic. Stăteam pe nisip, cu ochii la cer şi mă gândeam că mă simt ca un banal clişeu. Că vrei să poţi e una dar să şi poţi ce vrei, îmi şoptea un gând continuu, sub formă de ecou anemic. Oare eu puteam să mă bucur de acest răsărit? Din relaxare am intrat iar într-un moment de anxietate. Nu doar că mă aflam în postura unui clişeu, însă nici măcar acest clişeu nu-l respectam cum se cuvine. Unde e fata? Unde e iubirea şi mângâierea duioasă pe o plajă pustie cândva înainte de răsărit? Sau...oare clişeul meu era altul? Deşi mă aflu într-o lume reală şi sunt cât se poate de treaz, imaginaţia mea o ia razna şi îmi creează un personaj negru, ce stă aşezat alături de corpul meu trist şi pustiu, la fel de negru. Acest personaj este Moartea, acest observator al timpurilor şi sorţilor. Îmi pune o mână pe umăr, îmi zâmbeşte absent şi apoi se uită şi el înainte, în aceaşi direcţie ca a mea...