E greu sa gandesti ca vrei ceva in loc sa simti ca vrei acel ceva. Acel ceva nu e de fapt doar un lucru, sunt o sumedenie, sau poate chiar toate lucrurile din viata ta.
As zice "simt sa stau, sa nu fac nimic", insa nu simt mai nimic, iar acest lucru nu se leaga de vreo lene sau de o simpla indispozitie. Ma simt prea obosit si stiu ca da, sunt tanar si frumos si viata e minunata si nu trebuie sa ma simt asa, insa cand ai un set de probleme aparute intr-un context anume, ajungi sa te simti asa. Ajungi sa simti de parca nu simti.
Nici sa scriu nu prea mai imi vine, caci...nu vad rostul. Sunt sigur de pe acum ca pe piatra mea funerara trebuie sa scrie "n-am invatat nimic din viata asta". Am fost atent, am vazut si lucruri frumoase, insa alea urate le-au intrecut. Chiar si asa, am stiut sa fiu obiectiv, am stiut sa analizez indeajuns de mult ca sa inteleg multe fenomene...insa analiza asta a fost de asemenea si lucrul care m-a ranit foarte mult si care a indepartat multa lume de mine. Dar ce sa faci cand te nasti asa? Sa te prostesti? Ei bine, nu se poate, cel putin nu la mine. Am incercat sa fiu prost, nu-mi iese. Cand zic asta, nu vreau sa se inteleaga ca m-as considera prea istet, insa as vrea sa se inteleaga prostia in sensul ignorantei si simplitatii unui fel de-a fi. (sper ca se intelege ca solutia de mijloc, de forma "nu mai gandi atat si nu mai analiza atat" este prea inutila ca s-o mentionez) Pot sa vorbesc asa despre prostie, pot sa vorbesc cum vreau, doar asa am auzit si la alti oameni sau chiar la scriitori. Insa, nu toti au citit cartile alea.
Mi se pare absurd sa traim intr-o societate in care o parte invata despre prosti si inteleg ca acestia trebuie ironizati iar o alta mare parte sunt prosti si se ataca cand tu esti mai destept ca ei. Ca zic ca nu sunt prea istet nu este un exemplu de modestie din partea mea, este pur si simplu o observatie logico-tehnica a firii mele. Se zice ca modestia isi are locul ei, insa si sinceritatea ar trebui sa-si ocupe teritoriul. Adica, daca m-as intalni cu un prost, as putea alege sa-i spun in fata ca e prost si ca eu sunt destept, pentru ca pur si simplu asa ar sta lucrurile si asa am fost invatat sa cred. Chiar si asa, cat de destept as fi eu daca imi pierd vremea desenandu-i unui prost faptul ca el este ceva ce nu intelege ca trebuie schimbat? Si pana la urma modestia nu cumva e doar o metoda de a domoli din patosul omului ingamfat? Caci este ingamfat sa te consideri modest cand nu ii zici unei persoane, din bun simt, ca aceasta este banala sau ca nu intelege ea prea bine un subiect anume. Adica poate persoana aia are alte ganduri, nu trebuie raportata la sistemul tau. Dar, in acelasi timp, individualitatea se confunda cu lenea de a fi ceva decent si raportat la sistemul social. Multi prosti se dau de fapt diferiti, cand ei de fapt sunt doar prosti. Dar, toate aceste teorii si intamplari raman doar cuvinte si expresii inventate si tot nu inveti nimic din ele, absolut nimic.
Ar trebui din start sa ne stergem din minte ideea de societate, caci intr-o societate exista fel si fel de grupuri cu fel si fel de discutii. Toti au dreptate, asa zic multi si asa spune si Legea, insa in acelasi timp, nimeni nu are dreptate, caci asa zic multi altii. Pai, de ce ne-am mai certa pe temele astea? Care e rezultatul? Ce sa fiu? Bun, rau, prost, destept, onest, aerian, crestin, budist, politician, patron? Toate sunt grupuri, toate isi au sensul lor, sens intemeiat special pentru logica acelui grup. Pe mine insa m-ar interesa mai mult un sens general, in afara societatii si in apropierea felului meu. Dar, e greu. Ba chiar, poate e o prostie.
Mereu am admirat cu totii pe acei oameni mai revolutionari sau curajosi, dar nu cumva asta am si invatat sa facem? Unele lucruri le respecti din conformism, ca de exemplu Religia, ideea de nunta si neamuri, insa altele le respecti din nonconformism, ba chiar e mai puternic sentimentul, caci simti sa lauzi pe acea persoana care a facut un lucru pe care parca l-ai fi facut si tu. A escaladat un munte, a plecat sa lupte in nu stiu ce razboi, a militat pentru o cauza in strada, samd. Bine dar, de ce sa avem noi respect pentru aceste intamplari? De ce ne-ar motiva? Pe langa faptul ca majoritatea aspiratiilor te deprima caci nu sunt la indemana ta, mai exista si subiectivitatea fiecarui om, care s-ar putea sa nu se potriveasca deloc cu tine. Adica, poate faci si tu ceva eroic, insa iti dai seama ca nu este atat de eroic pe cat credeai, ba chiar poate nici macar nu poti s-o faci si ti se pare in van sa tot incerci. La americani umbla o vorba foarte adevarata: Sa nu-ti doresti sa-ti intalnesti idolul! Oare de ce? Ei bine, ai fi dezamagit, caci si el este pur si simplu om sau ai fi dezamagit pentru ca un om vazut din departare pare frumos si nobil, insa detaliile pot lejer sa schimbe aceste perceptii. Ce vreau sa zic este ca nu ma inspira nimeni si nimic. Toate exemplele la vedere sunt stupide, inutile si obositoare.
Parca Lucian Blaga spunea ca dupa ce descoperim ca viata nu are un sens, ramane sa-i dam noi unul. In primul rand, de ce nu invatam poezia asta la scoala? "Viata nu are un sens", asa trebuia s-o numeasca si sa ne zica din start. Suna frumoasa vorba sa, motivanta, insa...suna bine cand esti tanar si ambitios si plin de sperante. Ba chiar, o faci, te iei dupa vorba asta si zici ca-i dai tu un sens, insa...nu-ti iese. Majoritatea din cei care spun ca si-au dat un sens, sunt mincinosi, atat de mincinosi incat se mint singuri ca si-au gasit un trai original sau motivant. A iesi din casa ca sa nu suferi din cauza linistii nu se numeste sens. Cei originali, care incearca din rasputeri sa faca asta, isi dau seama ca nu se poate, nu cand nu te afli intr-o pozitie din care sa-ti aplici termenii independentei tale. Nu sunt multi oameni pe lumea asta care sa fie proprii lor stapani. Asadar, multe vorbe isi pierd sensul in fata maselor de oameni supusi sortii crude sau celei banale. Avand in vedere aceste lucruri, de ce oare, noi astia 80%, ne motivam cu vorbe ce isi au rostul doar la cei 20% ? Consider ca nu suntem prea sanatosi la cap.
Am fost si eu original si acum ma intreb: de ce sa-i dau vietii un sens? Daca viata, ditamai VIATA, nu are un sens, cine sunt eu sa cred ca ii pot da unul? Pana la urma viata mea nu e tocmai a mea. Nu controlez Natura, razele Soarelui sau ciripitul pasarilor. Cum sa dau eu un sens vietii asteia mari? Desigur multi ar zice ca nu la asta se refera, ci pur si simplu la o noua perspectiva optimista. Desigur, acesti multi oameni m-ar enerva din nou, caci ei nu inteleg ca ceea ce ziceam este de fapt fundatia acestor gandiri superficiale si extra optimiste. Asemenea ganduri se afla la fundatie, asemenea logici banale. Daca viata nu are sens, n-am cum sa-i dau eu unul. Nu as face nimic nou, doar as preface, m-as minti ca mi-e bine cand de fapt nu-mi e.
Am cunoscut multi oameni "luptatori" si "descurcareti". Ba chiar poate sunt asa si fara ghilimele, insa luptele lor genereaza traume. Nimic delicat nu poate iesi dintr-un om tare. Fiind atat de rece si hotarat nu faci altceva decat sa perpetuezi raul. Da, pari tu mai decis si lupti pentru viata ta si familia ta, insa...cu ce cost? Este si aici foarte absurd comportamentul uman. E ca si cum te-ai angaja ca macelar pentru a avea un salariu destul de mare pentru a-ti cumpara cateva animale pe care stii ca le-ai iubi mult. Este o imensa contradictie iar daca exemplul este prea slab, ganditi-va voi la unul mai puternic, sau...uitati-va la membrii familiei voastre!
Ma simt de parca as da tonul unor memorii... Repet: n-am invatat nimic din viata asta!
