Un om printre fluturi si alte minunatii

Aş spune că au trecut secole de când nu am mai scris ceva la îndemnul ameninţător şi blând al inimii mele şi nu m-aş înşela. Cine ar putea să-mi contrazică raţiunea ilogică a timpului propriu conceput, care ne arată că mulţi alţii acum mult timp au simţit aceleaşi stări şi emoţii?

Mulţi ar crede că o clădire din beton cu geamuri din termopan ar înfrâna emoţiile, nu s-ar înşela prea tare dar s-ar înşela. Pentru artistul pustiu, orice lătrat de câine, orice zgomot de baros spărgând ilegal pereţii pentru a remodela un apartament, orice gâlceavă îmbibată în alcool având în rolul principal pe cei doi vecini din josul străzii are un înţeles aparte. Pentru un om adânc căzut în propria conştiinţă multe lucruri capătă un sens aparte, nefast şi macabru adesea, însă tot aceste lucruri îl ridică în vărful unei piramide aşezate pe o altă piramidă. Sunt un om al cuvintelor şi totuşi cuvintele pot fi aranjate în atâtea feluri încât mă ameţeşte şi pe mine. Multe unicităţi s-au născut din nefast, nefast e şi paharul de Whisky pe care îl beau acum şi totuşi aceeaşi băutură a stat la inspiraţia multor altor oameni, oameni de renume chiar. Nu m-aş închina în faţa lor niciodată şi nici măcar n-aş fi atât de impresionat de ei. Dacă sunt şi ei ca mine, cu siguranţă nici nu ar căuta o asemenea măgulire.

Îmi vine să mă ascund în propria piele, adânc. Sunt slab. Apoi sunt majestic. Îmi vine să ies pe uşă, să urc în tren sau avion şi apoi să urc în continuare cu o privire de nebun ce ar speria orice animal sălbatic către cel mai înalt şi friguros vârf al oricărui munte mai magnific. Şi le fac, toate la timpul lor. Dar timpul este definit cumva iar această definire nu mă satisface, ba chiar mă irită căci nu ştiu care e regula sau abaterea de la regulă. Se spune că ar trebui să-mi dau singur propriile definiţii, să-mi aleg propriile trăiri şi propriul Zeu. Nu mă lămureşte libertatea asta de alegere cu nimic.

Omul este capabil de a trăi o viaţă lungă şi plină de însemnătate. Cine spune ce este lung sau însemnat. Toţi. Toţi spun ce anume este orice şi cum. Aşadar îmi rezerv umilul drept de a-mi dori să fiu un fluture, care trăieşte poate câteva săptămâni sau un an. Cine spune că pentru un fluture asta nu înseamnă o eternitate? Cine spune că însemnătatea vieţii unui fluture nu este mai magnifică decât orice stil Art Nouveau sau Gothic, orice pod masiv construit în Hong Kong sau Brooklyn, orice maşină zburătoare sau orice roată perfect rotundă şi eficientă? Aş spune că aş regreta mintea umana şi sufletul meu dar aş fi mult prea limitat ca să nu cred că există şi alţi factori de fericire în lume.

Aş fi deci un fluture, o rază de Soare, o picătură de ploaie, o stea efemeră într-un spaţiu fără oxigen, aş fi orice lucru ce mi-ar face viaţa mai frumoasă. Privind acum prin mii de ochii a miilor de fiinţe şi fenomene, parcă aş fi şi om, căci şi omul face lucruri frumoase: chiar el însuşi poate ţine un fluture în mână, poate să-şi schimbe culoare în faţa razelor de Soare, poate gusta cu limba fiecare strop de ploaie şi poate privi cu un interes frumos multe stele luminoase aşezate pe pânza întunecată pe care o numim „cer”. Rămân mut în faţa unei concluzii. Nu ştiu dacă sunt om sau dacă neştiinţa mea este o îndoială umană şi frumoasă pentru mine însumi sau pentru nu-ştiu-cine altcineva sau altceva. Ştiu doar că simt toate aceste lucruri, ştiu doar că exist.